Scrapbook

De câteva ori mi-a părut rău că n-am putut ajunge la Schimb de cărţi (cel organizat în Bucureşti) . Acum există şi versiunea ieşeană (şi timişoreană) a event-ului.

Mai multe, aici: link

Societatea actuală nu mai permite o copilărie adevărată generaţiilor curente, şi bineînţeles a celor ce vor urma. Bineînţeles, subiectul în cadrul blogosferei, şi nu numai a fost mai mult decât discutat, însă prefer să-l trec şi aici, prin prismă proprie. Este un fapt concret că la ora actuală, copilăria nu mai era ce a fost odată, iar pentru cine se îndoieşte de acest fapt, îşi poate întreba părintele, bunicul de copilăria lor, şi deşi n-au putut beneficia de 3G, broadband, World of Warcraft, Avon şi Oriflame, BravoGirl, mp3, winamp, 5.1 surround, free p0rn şi alte asemenea, se poate delimita o diferenţă benefică în cazul lor.

Copilăria era cea infăţişată acum şi în cărţi, cu jocuri simple, cu certuri uşoare, pe o lipsă evidentă a fiţelor determinate de cine cu ce parfum se dă, cine ce sistem ultimul trăsnet/răcnet/tunet şi-a mai luat, lanţul de 3 degete Armani, şi aşa mai departe - cu alte cuvinte, tot ce determină superficialul.

E just, valorile nu descresc în importanţă de acum 30-60 de ani. Valorile nu au avut un loc stabil în frunte niciodată, iar când au avut, au creat o serie de bulversări la nivelul celor comozi, incapabili să înţeleagă necesitatea valorii în condiţia umană, sau pur şi simplu respingând-o, dată fiind exact respectiva comoditate.

Revenind însă la ce spuneam, în ciuda faptului că lucrurile nu au luat-o pe o pantă descendentă de câteva decenii nu ne încălzeşte deloc. Societatea actuală - de consum - dă naştere, precum ziceam, unor produşi hibrizi în mare parte. Nu generalizez - din fericire, există indivizi care în ciuda acestei tendinţe, se detaşează de grup, însă din nefericire aceştia sunt din ce în ce mai puţini.

Continue reading ‘Limita superioară a imaturităţii’

Pentru cine nu este lămurit încă de definiţia exactă a termenului “personalitate” - un mic copy-paste de pe dexonline:

PERSONALITÁTE, personalităţi, s.f. 1. Ceea ce este propriu, caracteristic fiecărei persoane (1) şi o distinge ca individualitate; ansamblu de trăsături morale sau intelectuale prin care se remarcă o persoană; felul propriu de a fi al cuiva.

Am făcut abstracţie de restul sensurilor în condiţiile în care ideea centrală a postului pe cea curentă se bazează. Altfel spus, personalitatea este suma tuturor caracteristicilor (proprietăţilor) unui individ. Lipsa personalităţii este însă, din nefericire, din ce în ce mai frecventă în zilele noastre. Se poate observa cu atât de multă uşurintă cum încă de la vârste fragede există acele tendinţe de copiere a vedetelor - a idolului de pe sticlă. Ca o mică paranteză - paradoxul face ca acea copiere a vedetelor să ducă la naşterea unor vedete wannabe, cu alte cuvinte nişte indivizi cu o lipsă acută de personalitate, dar cu o limitare care compensează. Dincolo de particularizarea în cauză lipsa personalităţii duce nu numai la o uniformizare a masei în sine, cât la o continuă prostire. Altfel spus ” fac totul cum face x “. Amuzante sunt situaţiile în care presupuşii originali, altfel spus wannabe-eşii neagă cu vehemenţă “inspiraţia”.

Este cert că orice individ, în perioada sa de dezvoltare are o nevoie mult mai mare de un mentor decât un individ maturizat într-o anumită măsură. Alegerea mentorilor depinde de educaţie, de capacitatea de gândire, etc - însă de aceleaşi caracteristici depinde şi personalitatea. Unicitatea personalităţii, când ea este într-un sens bun, nu poate decât să înfăţişeze un “punctaj mai mare” la acele capitole. Deci întrebarea devine - de ce simţim nevoia să ne copiem unii pe alţii, de ce simţim nevoia să facem pas cu pas ce face altul în loc să doar învăţăm şi să aplicăm după metodă proprie? Principiul reţetei nu e un motiv, pentru că deplasează de la ideea de unicitate.

Atâta timp cât personalitatea se va reflecta în orice acţiune a persoanei (mult prea rare fiind cazurile în care nu se aplică) vom vedea foarte multe copii ale aceleiaşi idei, persoane, ale aceluiaşi produs. Numai deschizând televizorul se observă metode de copiere şi cum lipsa de insipraţie, documentaţie dar desigur, personalitate a designerului (atât spotului cât şi produsului) este mai mult decât evidentă. A nu se încurca însă lipsa personalităţii cu îmbunătăţirea unor idei furate de la alţii. Cea din urmă implică o trecere prin sistemul propriu, şi o anumită transfigurare. Cu alte cuvinte, altă problemă apare atunci când apare momentul adevărului - o copie nu va fi niciodată mai bună decât originalul. Va fi o copie. Nu va avea nimic deosebit, va avea ceva ce a mai fost văzut, ceva ce a mai fost aplicat.

Concluzia - Continuând să ne copiem unii pe alţii, să ne lăsăm valorile si principiile proprii şi să le adoptăm pe ale altora pe baza unor argumente stupide, puerile, unde ne îndreptăm?

CocoRosie - The Sea is Calm

E cert că la momentul actual, lucrurile în România pot merge mai bine. Ţin minte că citeam la un moment dat o afirmaţie cât se poate de adevărată apropo de ţară în sine, de cei care se plâng şi totuşi nu fac nimic, deşi, în fond, de departe se poate mult mai rău. În ciuda faptului că, dacă vine vorba de o opinie proprie, nu mi-ar place să mă prindă o anumită vârstă în ţară, dar motivele nu sunt în mod express, acel stereotip care circulă printre toţi românii şi anume “ţara asta suge”.

Totuşi, subiectul în sine, nu este despre asta. Tangenţial, însă, are legătură. O parte din susţinătorii cu pancarte a moţiunii respective au ocazia, respectiv au avut ocazia să vadă şi altceva decât meleagurile natale. Cu alte cuvinte, este inclusiv cazul românilor plecaţi la italianizare, spaniolizare, căpşunarizare şi aşa mai departe care se întorc pe plaiuri mioritice cu ceea ce în argou numim fitze. Şi aici şi vroiam să ajung. Fiţele în cauză au devenit un trend. Iar trendul în sine este foarte uşor de descris - “oriunde se poate mai bine ca în România”, “ţara asta nu-i bună de nimic”, “în [insert country here] nu găseai aşa ceva” şi prea bine cunoscuta “când eram eu în [...] apăi aveau.. ne dădeau…”. Paradoxul face că fiţele de străinătate se prind într-un stil filozofic, şi sunt exact ca iubirea platonică. Le place, şi nu văd de ce nu, critică situaţia în cauză, dar în sinea lor, ei nu schimbă nimic, şi deci, nu există niciun fel de development.

Şi acum vine întrebarea, ce sunt indivizii în cauză, nişte perfectionişti sau nişte prefăcuţi de primă mână? În sensul că, teoretic, comparativ cu ce vezi în afara graniţei, niciodata nu ţi se va părea deajuns ce ai în ţară, si posibilităţile pe care le ai aici. Dar doar pentru că vizitele se fac de cele mai multe ori în state cu un grad de civilizaţie ridicat - Anglia, Germania, Austria. Testul e uşor de făcut - trimiterea unui copil în Somalia, cu pachet arhinecesar de mâncare şi 1000 de euro, în tabără, şi apoi, se trimite acelaşi copil în Paris, eventual la Disneyland. Se poate face acelaşi lucru şi cu un adult, desigur. Concluzia e de cele mai multe ori aceiaşi - atât copilul, cât şi adultul, nu se vor întoarce cu aceiaşi părere de România suge din ambele locaţii.

Altfel, prefăcutul va fi mereu cel care doar se va lăuda cu ce-a văzut, şi ce-a făcut, şi ce bani a cheltuit, în timp ce personalitatea, intelectul şi cultura, au rămas aceleaşi sau în procent mult prea mic schimbate de ceea ce a văzut, a făcut, a cumpărat, iar perfecţionistul va fi cel asupra căruia locaţia a lăsat o amprentă culturală. Iar din nefericire, asta se întâmplă din ce în ce mai rar.

:: Supertramp - Goodbye Stranger