Începusem într-unul din articolele precedente să aduc vorba tangenţial de beţia de cuvinte - m-am lipsit să adaug prea multe despre aceasta dat fiind faptul că aş fi deviat mult prea mult de la subiect. Însă, săptămâna asta, am avut ocazia să remarc o serie de beţii de cuvinte care m-a pus pe gânduri. Titlul articolului are asociat şi analiza fără sens, despre care voi scrie câteva cuvinte mai târziu, însă ţin morţiş să adaug acum că ele se leagă destul de mult.
Revenind. Beţia de cuvinte, aşa cum a fost descrisă şi de Maiorescu într-un anumit punct (notă: articolul lui Titu Maiorescu ce trata beţia de cuvinte a fost scris apropo de Revista Contemporană - Pentru alegerea exemplelor ne-a fost deajuns un singur semn patologic hotărâtor: întrebuinţarea cuvintelor pentru plăcerea sonului lor şi fără nici un respect pentru acea parte a naturei omeneşti care se numeşte inteligenţă) se manifestă exact ca orice altă beţie, şi la fel ca şi atunci, ne lovim de ea la tot pasul. Discursurile politice, cel puţin trei sferturi dintre ele, construiesc dintr-un fals, un întreg discurs pompos care are rolul de a induce ascultătorul/privitorul într-un continuu vertij apropo de adevăratul sens al celor spuse. Altfel zis, majoritatea discursurilor politice pot fi rezumate undeva la câteva rânduri seci, cu o mică sămânţă de adevăr, şi uneori şi aceea lipsă.
Bineînţeles, discursurile politice sunt doar o formă mai populară, şi la îndemâna oricui de beţie de cuvinte. O abundenţă a acestui fenomen se poate observa printre numeroşii scriitori contemporani, care se afundă în neologisme şi în cuvinte cu sens filozofic, ce în final mulţumită frecvenţei utilizării ajung să spună la fel de mult ca şi respectivele discursuri politice - nimic. Atracţia către acest tip de literatură este de cele mai multe ori un trend (în special în zilele noastre) dar şi simulează o carte orientată spre filosofie - a se vedea numeroşii autori care se chinuie a scrie cărţi cu tentă psihologico-socialo-filozofică rezultatul fiind nimic altceva decât fenomenul despre care discutam anterior. Beţia de cuvinte pare să ia încet-încet locul franţuzismelor criticate de Caragiale, şi să fie prezente printre majoritatea tinerilor marcând nimic altceva decât superficialitatea individului (revin ca într-o buclă infintă asupra superficialităţii).
Analiza fără sens se învârte în jurul aceluiaşi fenomen dat fiind faptul că pe anumite nivele, reprezintă acelaşi lucru - analiza are la bază un studiu, o cercetare, şi are rolul de a oferi anumite informaţii detaliate despre respectivul studiu. Un fenomen observat destul de des în blogosferă (şi nu numai) în ultima vreme sunt acele articole, cu tentă presupus-filosofică, ce abundă în “neologisme” folosite de cele mai multe ori în sensul lor figurat doar pentru a da o tentă mai “inteligentă” articolului şi care au la bază o analiză banală, care nu foloseşte nimănui, are rolul de a despica firul în patru pe o temă complet neinteresantă pentru mulţi (poate chiar şi pentru presupusul analist) adăugându-i-se acea tentă personală a marcării unui eseu prin experienţe proprii, în acelaşi stil prin care un câine îşi marchează teritoriul. Acele concluzii tranşante, vecine sau rude de gradul al şaselea cu subiectul în sine care au rolul de a face cu degetul celor câteva persoane puse în acea pseudosituaţie. Rostul lipseşte, rămânând doar timpul pierdut alocat scrierii articolului în sine.
# Vangelis - Conquest of Paradise
Sabina
