Scrapbook

sau Cum să participi corect la un dialog.

Pentru a începe strict ca un eseu cu temă socială, aş putea menţiona importanţa dialogului de-a lungul vremii, şi importanţa sa acum. Însă mă refer mai degrabă la acele reguli de bun simţ, de care mulţi totuşi se reped să facă abstracţie transformând până şi cel mai simplu schimb de informaţie trivială în nimic altceva decât o falsă contradicţie. Luându-le pe rând, se poate observa, inclusiv în cadrul unor talk show-uri organizate, având ca invitaţi oameni câtuşi de puţin culţi (din când în când cel puţin) că ele se respectă într-o măsură foarte redusă, sublinierea propriului punct de vedere fiind problema principală pentru fiecare participant al dialogului, şi nu propagarea unui anumit mesaj sau unei anumite informaţii.

Şi aşa se observă prima regulă a dialogului - o regulă ce mie personal îmi aduce aminte de clasa a 6 sau a 7a, în care se menţiona clar că rostul dialogului era de a înţelege şi împărtăşi o informaţie între participanţii la dialog (cazul monologului este şi el, destul de clar - ascultătorul trebuie să înţeleagă informaţia oferită de vorbitor, şi nu trebuie să rămână confuz la ea). Dialogul nu înseamnă mai niciodată o dezbatere, sau o dispută, aşadar dialogul nu poate fi “câştigat”. Disputele derivă de cele mai multe ori dintr-o proastă propagare a mesajului de către emiţător şi o proastă înţelegere (evident) a receptorului. Un mesaj transmis incoerent, va crea confuzie, nu va fi receptat corespunzător şi deci va fi interpretat greşit de cele mai multe ori.

Într-un dialog arareori se vorbeşte mai mult decât în numele individului în cauză. Vorbitul pentru grupuri de persoane poate şi el, crea confuzie, astfel încât se pot crea argumentări, pot deriva dispute pur şi simplu mulţumită acelor procentaje incluse în discuţie. A vorbi despre x sau despre y într-un anumit context se poate face doar cu o certitudine de cel puţin 95% pentru a păstra discuţia la un nivel informativ şi pentru a nu o deriva în cu totul altceva.

Problema constantă pe care am putut-o observa de-a lungul timpului atât în dialoguri tipice, de orice fel fie în viaţa reală, fie pe sticlă, fie la radio etc este aceea a “aerului de superioritate”. Complexul de superioritate intelectuală de care suferă mulţi vorbitori poate deveni deranjant grupului. Asta pusă în alte cuvinte, nu spune decât că cei dintr-un dialog (amintindu-ne că el are rolul de a oferi informaţii, sau a face schimb) sunt toţi pe acelaşi nivel şi într-o anumită măsură sunt supuşi cu toţii aceluiaşi transfer de informaţii iar complexele de orice tip sunt inutile, ele nefâcând de cât să creeze o tensiune între membri. În monolog problema poate fi acută, vorbitorul fiind unic.

A închide o discuţie prin emiterea unor judecăţi de valoare poate crea din nou o serie de argumente pro şi contra inutile, sau pur şi simplu poate fi deranjat pentru membrii discuţiei. A fi deschis către ideile altora nu înseamnă neaparat a şi le accepta, filtrul gândirii fiind încă prezent, el având însă doar limitele mai largi. Într-un dialog, schimbul de informaţii nu se dedică niciodată celor legaţi cu ochelari de cal, ci dimpotrivă celor ce vor să-şi lărgească orizontul. Căutarea anumitor presupuneri face mai mult pentru cursul discuţiei şi pentru individ decât simpla închidere în propriile idei.

Desigur, deasupra sunt enunţate doar patru sau cinci din multele reguli care se pot găsi dialogului. Desigur că majoritatea regulilor în cauză trebuie simţite şi nu memorate ca nişte teoreme sau axiome, iar prin exerciţiu acestea devin reflexive, singura problemă rămâne că într-un cadru în care aceste reguli sunt mai degrabă încalcate decât luate în seamă, discuţiile ajung să nu mai comunice nimic şi să nu fie decât un mod de impunere al eului. Flexibilitatea la ideile noi este aproape inexistentă şi se poate vorbi uneori despre asta şi pe bloguri. Însă într-un alt post

#Pink Floyd - [The Wall] - Goodbye Blue Sky