De la ridicarea barierelor regimului totalitar instaurat în România până acum două decenii observăm intrarea unui număr consistent de volume pe piaţă, al unor autori comerciali de speţa întâi care au tendinţa de a folosi pentru scrierile lor un reţetar destul de rigid al aşa-zisei „cărţi de succes”. Acest reţetar, în cazul în care dă randament cu primele două volume, nu se va schimba de-a lungul carierei autorului dat fiind faptul că inovaţia poate însemna fie „pătarea numelui” sau de ce nu, scăderea vânzărilor, însemnând că se va elida scopul iniţial. Astfel, se realizează o continuă „afacere a ideilor” prin care ideile de calitate nu mai sunt enunţate pur şi simplu în scopuri metafizice ci mai degrabă multiplicate, rescrise sub numeroase forme şi ulterior vândute sub eticheta culturii. Dacă, la un anumit punct, Mircea Eliade afirma totuşi că existenţa unei cărţi perfecte este imposibilă, atunci paradoxul face că se poate face cu foarte mare uşurinţă un clasament al „celor mai imperfecte cărţi”.
Într-un fel sau altul, aceste volume pot fi pentru cititorul neiniţiat - sau de ce nu „nevaccinat” contra culturii ieftine, a cărţilor bazate pe reţetare, a cărţilor al căror singur fundament se află în vecinătatea buzunarului celui ce semnează volumul, poate nu capodopere ale literaturii/scrierilor de specialitate dar cu siguranţă le poate considera valoroase într-o anumită măsură.
Însă când fenomentul se dezvoltă în masă pe principiul lecturării unui autor care pur şi simplu este „in trend” sau popular printre majoritatea semidocţilor (vezi numărul uriaş de cititori atraşi de romanele scrise de J.K. Rowling în urmă cu câţiva ani) constituie nimic mai mult decât un snobism cultural. Subiecţii acestui snobism cultural sunt adesea simple vizualizări ale semidocţiei şi pot fi puşi cu uşurinţă alături de acei „lectori” care sunt convinşi de faptul că atât Cioran cât şi Patapievici sunt niste „eretici” în privinţa multor aspecte. Sunt acei oameni care demonstrează cum comunismul ca sistem ideatic are mâini lungi, si prinde între ele îndeajuns de mulţi slabi de minte, slabi de înger care preferă să rămână închişi, îndoctrinaţi, în detrimentul iluminării reale. Comicul situaţiei face ca aceşti indivizi în cele mai multe cazuri, să nu aibă o reală cunoştină apropo de scrierile celor pe care atât de vehement doresc a-i dărâma.
Related posts:
Semidocţia ca normă a societăţii
Pink Floyd – Shine on you Crazy Diamond (Part 1)
Sabina
Imi place cum scrii, dar cred ca de asta-data esti putin nedreapta cu o anumita categorie de cititori pe care ii asamblezi inntr-un puzzle numit semidocti. Sunt multe persoane care prinse in vartejul vietii de zi cu zi nu au timp sa citeasca recenzii, critici literare, si se lasa purtati de valul provocat de altii. De ce nu, poate de facatorii de reclame. Exagerez putin, dar vreau sa ma fac inteleasa in demersul meu de a cere cu sfiala scuze in numele “semidoctilor”: daca ai nevoie de o reteta de la un medic, te duci si ceri o consultatie, te lasi pe mana lui, ii asculti sfaturile. Si nu studiezi medicina ca sa-ti poti vindeca toate supararile prezente si viitoare. Asa si un medic ia de buna ce spune unul-altul si citeste cartea recomandata. Desigur, poti nimeri peste un medic mai neindemanatic sau care sa-ti bage pe gat medicamente de la firma care ii asigura un procent din vanzarea medicamentelor respective. La fel e si cu riscul de a te baza pe o critica literara facuta doar pentru bani indiferent de calitatea scrisului, sau pe stangacia in apreciere a criticului.
A te prinde într-un trend şi a citi în mod constant cărţi proaste ca să aparţii unui trend nu are nicio legătură cu lipsa de timp, sau a nu citi recenzii. Ca să deosebeşti o carte proastă de una bună, ai nevoie doar de o idee de isteţime, să zicem cultură generală, pentru că o carte proastă se vede de la o poştă. Medicina şi o reţetă nu sunt chestiuni de cultură generală.
A, că o carte de filosofie dacă o iei … la nimereală pentru că titlul pare bun, şi ea să fie proastă, dar pentru că nu ai destule cunoştinţe în domeniu pe alocuri nu realizezi, e scuzabil, nu e semidocţie decât dacă te dă aroganţa afară din casă şi deja devii doctor în filosofie în urma singurei lucrări. Discuţia se poartă doar în limitele belestristicii, şi nu a lucrărilor de specialitate - discuţia devine apropo de lucrările de specialitate doar dacă este cazul menţionat mai sus, cu acea carte de filosofie.
Critica literară la mâna a şaptea de pe net deobicei poate să fie darămată de o simplă răsfoire în librărie a volumui în cauză, am păţit-o
(veritabil exemplu: cei care tot ridicau în slăvi harry potter ca să fie prinşi în trend aveau să descrie cartea ca orice, mai puţin ce este cu adevărat folosind în exces superlative)
Ce parere ai despre Coelho? Initial mi s-a parut inedit, dar de cand cu “11 minute” mi-am schimbat parerea…
Eu din start am avut o părere proastă despre el numai după ce l-am răsfoit. Individul e destul de lacrimogen şi cam apelează la tertipuri telenovelistice de genul acelora cu sensiblizarea publicului. În mod evident scrie pentru un public “sensibil” (a se citi feminin) şi joacă destul de bine regulile reţetei, dar din când în când devine prea… prea.