Menţionam în postul cu însemnări că voi încerca să postez măcar un post pe săptămână spre a aduce totuşi blogul la viaţă. Altfel, parcă stă pe aici degeaba, puţinii cititori aveau să creadă că i-am abandonat iar, şi de data asta definitiv. Desigur, departe de a fi o discuţie despre rating, săptămâna trecută am făcut o mică evadare la Suceava, peste weekend, chit că planurile mele au fost iniţial cu totul şi cu totul altele. În acest context, când m-am întors şi am vrut să dau cu subsemnatul pe blog, am văzut o serie de posturi rigide, reci, analitice, poate pe alocuri greu de înghiţit, matematice aproape. Contrastul dintre însemnările de moment pe care vroiam să le scriu şi cele scrise anterior era aproape izbitor.
Am ajuns, în multe circumstanţe, să observ cum omul preferă din ce în ce mai rar să zâmbească, uneori aderă la o atitudine paranoică, pesimistă, negativistă mai curând decât uneia pozitive - în relaţiile sociale. N-are rost să enunţ rostul unei atitudini pozitive pentru că pentru mulţi ar fi un adevărat semn al plictisului - e ca şi cum ai încerca să exprimi un meci de fotbal cu ajutorul integralelor. Şi totuşi, fără să ne abatem la subiect, devine din ce în ce mai normal să devenim individualişti, să ne izolăm faţă de cei din jur, şi să renunţăm să mai zâmbim - poate pentru a exclude posibiltatea unei relaţii dintre oameni dat fiind faptul că râsul este distanţa cea mai mică dintre doi oameni (cf. Victor Borge).
Să nu uităm că râsul manifestă acea ambivalenţă a condiţiei umane, şi în niciun caz o sfidare a spiritului raţional, precum s-a crezut odinioară. Cu toate acestea, la atâta vreme după infirmarea teoriei lui Platon conform căreia râsul este slut, nedemn pentru oamenii responsabili, mobili şi liberi, omenirea (pompos spus, umanitatea) tinde să reia acel principiu în braţe, inconştient totuşi. Fără a admite propriu-zis că aderă la regulă, o impun în multe locuri. Se neagă astfel un proces fiziologic, natural. Şi în ciuda acestei inhibări inutile, individul încearcă încă să caute umorul în viaţa lui, iar unde nu este - îl cumpără. Cumpără cărţi de bancuri, cărţi cu tentă amuzantă, vrea să vadă comedii. Dacă mediul social pare să îi interzică din ce în ce mai mult nevoia fiziologică de a râde, iar personalitatea-i perforată însăşi tinde spre această direcţie, atunci se caută substitute.
Abolirea seriozităţii nu e chiar soluţia, dar hai să râdem mai des, să râdem mai tare, să râdem cu poftă.
Pe aceiaşi temă: Puţin mai des? la Andrei Roşca.
#Air - [Pocket Symphony] - Alpha Beta Gaga
Sabina
mare adevar. toti sunt tot mai posomorati si majoritatea nici nu mai stiu sa guste una buna bucata gluma, vesnic incruntati sau in cel mai bun caz afiseaza acea fata de robot, inexpresiva si rece. eu pun acest fenomen pe seama faptului ca oamenii or fi aflat ca cele mai multe riduri de expresie se produc in urma rasului. si poate vor sa ramana vesnic tineri, mai stii? eu stiu insa una si buna: ma hlizesc de fiecare data cat de tare pot si sa fiu a naibii daca dau vreun ban pe descoperirile savantilor si sfaturile coconitelor.
Hehe, într-adevăr. Gurile rele şi minţile încuiate vor încerca mereu să te facă să te simţi stingher dacă pur şi simplu vrei să te simţi bine. De parcă ar fi rău, de parcă ar fi pur diavolesc să râzi. Uneori şi noncomformismul politicos este considerat ofensiv. Dar desigur, aceştia sunt ei. Alţii trebuie să fim noi.
(mă bucur să aud de tine)