În urma terminării Colecţionarului de Fowles, m-am gândit că nu ar fi o idee rea să postez o parte din “credinţele” Mirandei într-un articol mai ales când o parte din ele se regăsesc în nişte teorii d-ale mele mai vechi, iar celelalte te pun pe gânduri într-un sens bun.
- Dacă eşti un adevărat artist, te dăruieşti artei cu toată fiinţa. Dacă reţii o parte cât de mică din tine, atunci nu eşti artist. Nu eşti ceea ce G.P. numeşte “făurar”.
- Nu invadezi lumea. Nu trebuie să ai mici desene gata făcute sau idei preconcepute pe care să le reverşi asupra oamenilor cu scopul de a-i impresiona.
- Din punct de vedere politic, trebuie să fii de stânga, pentru că în ciuda greşelilor lor, socialiştii sunt singurii care se interesează de soarta celorlalţi. Pentru că simt, pentru că vor cu adevărat să facă o lume mai bună.
- Trebuie să faci întotdeauna ceva. Când crezi cu adevărat în ceva, trebuie să acţionezi. A te mulţumi să vorbeşti despre acţiune este ca şi cum te-ai lăuda dinainte cu tablourile pe care ai de gând să le pictezi. E de cel mai îngrozitor prost gust.
- Dacă ai sentimente profunde, să nu-ţi fie ruşine să le exteriorizezi.
- Trebuie să accepţi faptul că eşti englez. Nu să pretinzi că ai prefera să fii francez sau italian sau altceva. (Piers vorbeşte tot timpul despre bunica lui americană)
- Dar pentru aceasta nu trebuie să ajungi la un compromis cu mediul din care provii. Amputezi tot ce este vechi în fiinţa ta, tot ce stă în calea făuririi noului din tine. Dacă provii dintr-o mahala (îmi dau seama că M şi T de acolo vin - când îşi bat joc de mahalagii o fac ca să-ţi ascundă stânjeneala) trebuie să respingi (să cauterizezi) mahalaua din tine. Dacă provii din clasa muncitoare, trebuie să cauterizezi clasa muncitoare din tine. Şi trebuie procedat la fel, indiferent din ce clasă provii, căci noţiunea de clasă socială este o noţiune primitivă şi stupidă.
- Trebuie să urăşti orice formă de naţionalism în politică. Trebuie să urăşti în politică, în artă şi în orice altceva tot ce nu este autentic, profund şi necesar. N-ai timp de pierdut cu tâmpenii lipsite de importanţă. Trebuie să trăieşti cu seriozitate. Nu te duci la filme proaste chiar dacă te atrag, nu citeşti ziare de duzină, nu asculţi emisiuni stupide la radio. Îţi foloseşti viaţa.
Şi totuşi, câţi numai intră în categoria generaţiei-şoc, atât de strălucitoare dar nu chiar atât de imaculată. Ştearsă complet pe interior, şi cinic vorbind, cam idioată. Poate totuşi un pic violent spus, dar nu lipsit de adevăr.
Toate cele scrise mai sus au fost copiate ad-literam (cu tot cu diversele comentarii ale Mirandei) tocmai pentru a păstra ideea de bază. M-am gândit o vreme să schimb şi să le fac mai generale, dar sugerează destul de clar totuşi şi acel “în general”.
#CocoRosie - [Noah's Ark] - Armageddon
Sabina
Ma bucur ca te-a impresionat Fowles. Mie mi-a mai placut de la el “Mantissa”… Este vorba despre procesul de creatie si de modul cum uneori creatia isi influenteaza creatorul. Daca imi amintesc eu bine
Nu m-a impresionat în mod deosebit. Colecţionarul este sub Magicianul din punctul meu de vedere, şi oricum vreau să o reiau zilele astea (Magicianul adică) şi o să revin cu păreri mai “la obiect”. De altfel, cartea e bună, dar nu extraordinară, suferind la anumite “capitole”. Mantissa n-am citit-o recunosc, dar apare pe listă de “will read”
[mersi de sugestie :-D]
nice post: mi’am amintit de pasiunea pentru fowles, de la sfarsitul liceului. as avea ceva de cartit, totusi
la unele din punctele enumerate:
1. cred ca poate functiona si modelul “romantic” propus de “g.p.” - dar la fel de bine poti concepe [ie: exista multe exemple de...] un artist care sa puna pe primul plan viata - si pentru care arta sa fie mai mult un reflex al acesteia.
3. probabil ca asocierea asta “automata” a artei cu stangismul politic e doar un manierism contemporan: in sec 19 - si pana pe la ww2, adica inclusiv in arta moderna - artistii au fost preponderent de dreapta, uneori chiar radicali [de la baudelaire sau flaubert pana la proust, ezra pound si t.s.eliot]. in orice caz, daca cineva inclina mai degraba spre doctrina “art for arts sake” a lui oscar wilde - va fi oarecum indiferent fata de “soarta celorlalti”.
6. si 7. mi se par oarecum contradictorii: de ce ar trebui “acceptata” propria nationalitate - dar “amputate” distinctiile de mediu social? n’am senzatia ca “identitatea” de clasa ar fi mai slaba decat cea nationala, de pilda. oricum, si aici exista exemple de mari artisti care si’au rejectat toate tipurile de identitate [sau care, dimpotriva, le'au asumat pe toate].
my 2 cents
Eh, e mult de discutat, mai ales la punctul trei. Zic totuşi că e important să vedem şi situarea temporală (şi spaţială) a cărţii în sine. Motivul pentru care nu ader la anumite principii este pur şi simplu că pe unele modernitatea le-a “lămurit” dacă pot spune aşa, şi s-au schimbat. Oricum, interesant view-ul tău pentru punctul 3
Modelul romantic propus de GP nu e primul de acest gen, problema e că e în mare parte filosofic sau chiar utopic.
Scuze de răspunsul întârziat, m-am adunat şi eu de pe drumuri abia ieri. Cine zice că vacanţele relaxează se înşeală
da, pai sunt complet de acord cu tine: cartea e foarte “saizecista” ca “ideologie”, asa mi’o amintesc si eu.
de acord si cu “modernitatea care a lamurit” lucrurile: am impresia ca faza aia cu “sfarsitul istoriei” a lui fukuyama e absolut corecta today. [si tocmai de asta am in general un sentiment de jena cand citesc literatura din sec 20 - cu toate iluziile, de toate culorile, care o strabat :)]
ce am vrut sa spun la punctul 1… well, lets look at flaubert [e un exemplu bun]: pana pe la 30 de ani a facut orice, numai literatura nu. apoi un mic sifilis l’a obligat sa se “dedice Artei” in exclusivitate [pentru ca ii cazusera parul si dintii si se ingrasase] si asa a ajuns cel mai bun romancier din sec 19 [as most critics say]. ideea este ca fara sa “traiasca” din toate puterile inainte - n’ar fi dobandit intelegerea necesara. i guess so.
Literatura secolului trecut are farmecul ei, zic eu
Indeed, totuşi merge şi cazul lui Flaubert, dar nu toţi adevăraţii artişi au trecut întotdeauna prin gradul ăla de comprehensiune. Iau o excepţie - afaik Mozart a fost foarte dedicat artei sale, şi totuşi la vremea când el compunea nu prea putea fi aware de prea multe lucruri.
E subiectiv, zic eu.