Scrapbook

Nu mai obişnuiesc să o dau în englezisme cu fiecare post cum făceam odinioară, dar postul de faţă face excepţie - titlul e “furat subtil” de la Supertramp şi pusă “creaţie” recentă în coadă pentru susţinerea titlului, cumva.

Dacă ai sta odată să asculţi gălăgia şi larma, isteria tuturor te-ai simţi claustrat chiar şi în primele momente, şi totuşi nu suporţi să-i nu-i auzi deloc.

Dai mai tare muzica în speranţa că o să acoperi zgomotul. Ceilalţi dau şi ei muzica mai tare ca s-o acopere pe a ta. O dai din nou mai tare. Toată lumea îşi cumpără boxe din ce în ce mai mari. E ca într-o cursă a înarmărilor. N-o să câştigi doar cu o groază de note înalte.

Aici nu e vorba despre calitate ci despre volum. (…)

Oamenii ăştia obsedaţi de muzică… Alergici la linişte…

Nimeni nu vrea să-şi recunoască dependenţa de muzică. Pur şi simplu nu se poate. Nimeni nu e dependent de muzică, de televizor sau de radio. Însă tot timpul avem nevoie de mai mult, de mai multe programe, de un ecran mai mare, de mai mult volum. Nu suportăm să trăim fără toate astea, dar nu, nimeni nu este dependent.

Putem s-o oprim când vrem, sigur că da. (…)

Oamenii ăştia obsedaţi de distracţie… Alergici la concentrare…

Supertramp - Even in the Quietest Moments

Specialiştii în cultura Greciei antice spun că oamenii de pe vremea aia considerau că gândurile lor nu le aparţineau. Când grecii antici aveau un gând le apărea sub forma unui zeu sau a unei zeiţe care dădea un ordin. Apolo le spunea să fie viteji. Afrodita le spunea să se îndrăgostească.

În zilele noastre, oamenii aud o reclamă la chipsuri cu smântână şi se reped să cumpere, dar acum chestia asta se numeşte liber-arbitru.

Măcar grecii erau cinstiţi.

Chuck Palahniuk - Lullaby

Sau Cât de artist e peştele scos din apă

Nu ştiu sincer de unde a apărut în ultima vreme această obsesie cu subtitlurile (greu de spus subtitluri pe blog, din două posturi într-o lună amândouă au subtitlu, nu cred totuşi că ele aderă la ideea de obsesie, dar totuşi) însă apariţia oricărui post în ultima vreme pe blog pare o ciudăţenie.

Titlul iniţial nu vroia decât să definească acea sistematizare constantă care se produce în ultima vreme în cadrul societăţii, şi totuşi, pentru a mă exprima corect, ceva ce impune societatea. Discuţia apropo de normalităţile impuse de societate individului nu îşi are rostul chiar acum, dat fiind faptul că mă voi folosi doar de acele adevăruri generale şi voi elabora acest subiect cu o altă ocazie. Revenind totuşi la titlu, el nu face decât să exprime în câteva cuvinte o problematizare molcomă a unei întrebări coerente şi anume, unde stă artistul din fiecare, şi dacă sistematizarea unui complex ajunge să scoată la iveală adevăratul artist sau adevărata ambiţie.

Folosirea cuvântului adevărat/ă mai sus pare de prisos, însă ţin să demonstrez că lucrurile nu sunt cum par la prima vedere. Avem de-a face aproape în fiecare zi cu „talente”, iar paradoxul intervine când talentele sunt ambiţii ridicate la un nivel înalt, propagate, disciplinate, imbrăcate într-o aură mistică dacă se poate spune şi aşa. Diferenţa este una de fineţe, motiv pentru care ea, de cele mai multe ori, este percepută de puţină lume, sau chiar deloc. Altfel spus, mulţumită mijloacelor actuale de afirmare, rămâne sub semnul întrebării sclipirea (talentul) până la momentul ultim, în care ambiţiile şi de ce nu, pregătirea clasică, de orice tip nu par să mai dea randament. Artistul în acel ultim moment va dovedi o oarecare doză de inefabil, de inexplicabil, de improbabil, sau de ce nu, de geniu, de imposibil. Termeni care par să se bată cap în cap între ele constituie o dimensiune mistică aici, iar artistul le posedă, în timp ce sistematicul cu siguranţă nu. Teoria nietzecheană spune la un moment dat „îi suspectez pe toţi sistematicienii şi mă feresc din calea lor. Voinţa de sistem e o lipsă de onesitate”. Dincolo de multiplele interpretări care se pot da citatului, eu mă voi lega doar de aspectul „voinţă de sistem”, care e problema generală a sistematizării, ergo al ambiţiosului. Voinţa de sistem este din ce în ce mai impusă societăţii, poate mai puţin decât în trecut, dar cu siguranţă sub forme mai subtile la ora actuală. Întrebarea rămâne totuşi, sistematizarea valorifică artistul, dând naştere artei sublime (luând în calcul existenţa artei mediocre, de nivel mediu), sau doar o inhibă, o închide, o pune într-un circuit, într-un sistem, o face de ce nu, lipsită de onestitate dar şi de vlagă.

Exerciţiu de întelegere: omul doct, chiar şi tocilarul care va lega înţelesurile tuturor vrând să dea o formă nouă, inferior mereu omului doct care prezintă acea doză de inefabil menţionată mai sus ce îl va ajuta să formuleze ceva cu totul nou, chiar plecând de la aceleaşi baze ca tocilarul. Diferenţa se vede abia spre final, până într-un anumit punct amândoi urmând acelaşi făgaş, cu diferenţa că primul va încerca în mod constant să mai asimileze, artistul continuându-şi procesul creaţiei.

#Thievery Corporation - [ The Cosmic Game ] - Holographic Universe

Iată cum, de luna următoare, există acea populară întâlnire dintre carte, individ, ceai, cafea, părere, opinie, muzică. Desigur, vorbesc de Schimb de Cărţi. Iar cum Iaşiul deja avea, Bucureştiul are de mult mai demult şi aşa mai departe, oraşul de pe lista mea, oraşul în care vă aştept pe toţi să veniţi cu cărţi sau fără la o întâlnire despre orice este chiar Braşov.

Mai mult de atât nu prea e de spus, vizitaţi situl  pentru mai multe informaţii, şi pentru popularizarea întâlnirii, puteţi folosi oricând posterul de mai jos, în care până una alta, sunt prezentate şi informaţiile apropo de locaţie, oră, zi etc.

#Supertramp - [Breakfast in America] - Logical Song