Scrapbook

Nici n-am postat bine că m-am întors şi gata, îmi fac bagajele să plec. Am atâtea restanţe pe blog încât probabil nu voi ajunge să scriu tot ce mi-am propus mai demult - în definitiv, o să acord mai mult timp blogului cel mai probabil după “marea achiziţie” (laptopul pe care mi l-am promis mult mai demult).

Weekendul ăsta, până săptămâna viitoare voi fi la Braşov, unde vom face o reuniune schimb de cărţi, “în afara programului”, şi dovedim astfel ce fel de proiect e sdc, cât e de molipsitor, şi de ce nu, irezistibil (ajungând să ne întâlnim să vorbim tot despre cărţi, filme şi ce ne mai place să facem, şi de ce nu, chiar şi un photo-meet, dacă nu ne fugăreşte ploaia de colo-colo).

Ştiaţi că zâmbetul fals supune la stres chiar posesorul său? Mai zâmbiţi din când în când din plin. Merită.

The Alan Parsons Project - [Eye in the Sky] - Eye in the Sky

sau “Cum eşti mai cul dacă eşti analfabet”

Cu toate că titlul are tendinţa de a suna uşor pompos, articolul în sine se referă la exact opusul acestui concept. De la apariţia internetului încoa, sau mai degrabă, de la apariţia internetului pe scară largă, pentru fiecare Ghiorg şi Vasile, şi-au făcut apariţia fenomene şi fenomene. Luându-le pe rând, avem mult prea cunoscutul fenomen al ircismului continuu, subiect ce în ciuda faptului că ar putea părea epuizat până la momentul actual, nu este. Nu vorbesc de banalele “k” şi “np” şi alte prescurtări universale ce pot fi tolerate cu uşurinţă, fără a periclita posibilitatea oricui de a înţelege un anumit text. Însă, există varianta paragrafelor măcelărite de d, c, dak, park, shi (întrebare deja clişeu aici - ce rost are h-ul în momentul în care este adăugat în cuvânt, în timp ce măcar celelalte au scuza scurtării timpului de scriere) dar şi altele de acelaşi tip. Mi-ar fi greu să încropesc un translator IRC - Român mai mult pentru că fiecare individ mai cool îşi găseşte o prescurtare (lungire(?)) mai inedită a unui cuvânt.

Greşelile în limbă la ora actuală, printre majoritatea tinerilor (evident, nu numai) sunt de un număr deja îngrijorător dat fiind faptul că de cele mai multe ori e vorba de elevi de liceu, elevi care dau sau au dat bacalaureatul, însă nu ştiu a vorbi nici până în momentul curent. Atunci, ircismul constant, dovadă a kewlness-ului, îşi face loc rapid printre numeroasele lacune ale individului, dovedindu-i încă o data lipsa desăvârşită de cultură (ce cultură mai e şi aia, în care dezacordurile sunt la ele acasă - scoatem din discuţie cultura becaliană).

Revenind la bun simţ, o întrebare validă ar fi ce legătură au una cu alta. Ircismul şi messengerul, blogul, forumul sau alt mijloc prin care se comunică o informaţie de orice tip. Bunul simţ este în legătură cu ircismul printr-un element simplu - receptorul, sau individul ce citeşte blogul/im-ul din fereastra de messenger/reply-ul de pe forum. Ircismul, pseudo-element de argou, ajunge să enerveze de multe ori un cititor oarecare prin simplul fapt că într-un paragraf de genul, măcelărit de numărul mare de prescurtări nu se înţelege mai nimic, şi ideea - poate bună se poate duce liniştită pe apa sâmbetei dat fiind faptului că cel mai probabil butonul de close va fi mai aproape de cititor decât sfârşitul paragrafului/textului. Şi dacă lucrurile stau aşa pentru texte de o anumită lungime, nu stau cu mult diferit nici în populara ferastră de messenger. Scriitorul neînţelegibil va genera aceeaşi frustrare în receptorul mesajului, consecinţele fiind evidente.

O lege a comunicării spunea că mesajul trebuie să fie propagat în aşa fel încât acesta să fie înţeles cât mai bine de receptor (excluzând posibilitatea receptorului să fie tare de cap). Această lege a comunicării, ea însăşi generând simpla regulă de bun simţ de mai sus.

Acelaşi lucru se aplică şi pentru dezacordurile neruşinate, ortografia proastă, şi folosirea sensurilor în contexte greşite. Dându-se recentele lupte prin blogosferă apropo de diacritice, eu înclin să rămân la părerea că diacriticile pot rămâne la statutul de opţionale în majoritatea cazurilor, acestea nefiind în mod express legate de o greşeală cât de un handicap al tastaturii (pentru un neobişnuit cu tastatura românească, a scrie un întreg post în română poate genera o pierdere de timp). Ca să nu mai adăugăm ca poate şi în cadrul simplului schimb de mesaje cu un client de instant messaging diacriticile pot fi din nou, o pierdere de timp, lipsa lor arareori generând neînţelegeri la nivel semantic.

Bineînţeles, acesta este doar un aspect al bunului simţ în dimensiunea virtuală, o parte a doua urmând să o completeze pe aceasta.

# Kraftwerk - Das Modell

Am vrut să scriu despre subiectul în cauză de multă vreme - şi mă bucur că n-am facut-o până acum dat fiind faptul că abundenţa de exemple din ultima vreme a confirmat cele ce voi adăuga mai jos.

Societatea actuală permite un acces la varii medii în varii moduri - afirmaţia nu se vrea în mod expres un adevăr general, ci mai degrabă o propoziţie adevărată în aproximativ 80% din cazuri - cu alte cuvinte, accesul la cultură este în cele mai multe cazuri la îndemâna oricui, cititul este limitat poate doar de preţurile absurde ale cărţilor în librării dar şi al lipsei timpului. Însă amândouă consecinţele sunt discutabile - problema preţului poate fi rezolvată printr-o excursie la bibliotecă, iar lipsa timpului poate fi din nou adujstată.

Lipsa capacităţii de asimilare este o consecinţă a societăţii actuale – paradoxal, şi al volumului imens de informaţii. Sensul cuvântului asimilare este acela de a transforma în propria substanţă materiile nutritive introduse în organism – în cazul acesta – a trece o idée prin propria scară de valori. Lucru care de cele mai multe ori nu se întâmplă. Este un lucru ştiut, că încă de la cele mai fragede vârste individul este învăţat să ia de bună ce scrie pe caiet pentru că o serie de explicaţii ar fi probabil mult prea complexe, dar şi din comoditatea pedagogului. Mai târziu, când deja se poate vorbi despre o capacitate de distincţie în individ ne confruntăm cu acel fenomen de copy+paste de care iar, am discutat anterior. De unde şi lipsa capacităţii de asimilare, în detrimentul creşterii gradului de superficialitate.

Un exemplu concret poate fi un număr de recenzii citite recent care par să se învârtă în jurul subiectului, dar nu-l ating niciodată şi fac referire la cartea în cauză de parcă nici nu ar fi vorba de ea. În schimb domină o serie de fraze/paragrafe ce pot fi cu siguranţă eliminate, consecinţa fiind în jur de două sau trei propoziţii care vorbesc într-adevăr despre cartea în cauză. Partea amuzantă (şi surplusul de superficialitate) intervine abia între acele paragrafe, pline de neologisme, sau cu nişte cuvinte ce respectă regula “nici nu ştiu ce-i ăsta, da’ îmi place cum sună” ce vor încurca în cele mai multe cazuri cititorul. Argumentările se fac haotic, fără un fundament suficient (de cele mai multe ori fundamentul lipsind cu desăvârşire) iar citatele menite în teorie să susţină ceva sunt şi ele, atârnate în cadrul recenziei ca rufele pe sârmă.

Discuţia pe baza acestor tipuri de recenzii poate continua mult însă, cu riscul de a mă repeta, este menită doar a servi ca exemplu pentru lipsa de asimilare.

Concluzia este simplă şi la îndemâna oricui – lipsa asimilării corectă a informaţiilor este pretutindeni – se vede inclusiv printre tinerii care adoptă idei filosofice de-a gata, doar pentru că au fost scrise/spuse de Cioran sau Nietzesche fără posibilitatea de a fi puse sub semnul întrebării în vreun fel sau altul.

// Tom Petty and the Heartbreakers - Into the Great Wide Open 

Începusem într-unul din articolele precedente să aduc vorba tangenţial de beţia de cuvinte - m-am lipsit să adaug prea multe despre aceasta dat fiind faptul că aş fi deviat mult prea mult de la subiect. Însă, săptămâna asta, am avut ocazia să remarc o serie de beţii de cuvinte care m-a pus pe gânduri. Titlul articolului are asociat şi analiza fără sens, despre care voi scrie câteva cuvinte mai târziu, însă ţin morţiş să adaug acum că ele se leagă destul de mult.

Revenind. Beţia de cuvinte, aşa cum a fost descrisă şi de Maiorescu într-un anumit punct (notă: articolul lui Titu Maiorescu ce trata beţia de cuvinte a fost scris apropo de Revista Contemporană - Pentru alegerea exemplelor ne-a fost deajuns un singur semn patologic hotărâtor: întrebuinţarea cuvintelor pentru plăcerea sonului lor şi fără nici un respect pentru acea parte a naturei omeneşti care se numeşte inteligenţă) se manifestă exact ca orice altă beţie, şi la fel ca şi atunci, ne lovim de ea la tot pasul. Discursurile politice, cel puţin trei sferturi dintre ele, construiesc dintr-un fals, un întreg discurs pompos care are rolul de a induce ascultătorul/privitorul într-un continuu vertij apropo de adevăratul sens al celor spuse. Altfel zis, majoritatea discursurilor politice pot fi rezumate undeva la câteva rânduri seci, cu o mică sămânţă de adevăr, şi uneori şi aceea lipsă.

Bineînţeles, discursurile politice sunt doar o formă mai populară, şi la îndemâna oricui de beţie de cuvinte. O abundenţă a acestui fenomen se poate observa printre numeroşii scriitori contemporani, care se afundă în neologisme şi în cuvinte cu sens filozofic, ce în final mulţumită frecvenţei utilizării ajung să spună la fel de mult ca şi respectivele discursuri politice - nimic. Atracţia către acest tip de literatură este de cele mai multe ori un trend (în special în zilele noastre) dar şi simulează o carte orientată spre filosofie - a se vedea numeroşii autori care se chinuie a scrie cărţi cu tentă psihologico-socialo-filozofică rezultatul fiind nimic altceva decât fenomenul despre care discutam anterior. Beţia de cuvinte pare să ia încet-încet locul franţuzismelor criticate de Caragiale, şi să fie prezente printre majoritatea tinerilor marcând nimic altceva decât superficialitatea individului (revin ca într-o buclă infintă asupra superficialităţii).

Analiza fără sens se învârte în jurul aceluiaşi fenomen dat fiind faptul că pe anumite nivele, reprezintă acelaşi lucru - analiza are la bază un studiu, o cercetare, şi are rolul de a oferi anumite informaţii detaliate despre respectivul studiu. Un fenomen observat destul de des în blogosferă (şi nu numai) în ultima vreme sunt acele articole, cu tentă presupus-filosofică, ce abundă în “neologisme” folosite de cele mai multe ori în sensul lor figurat doar pentru a da o tentă mai “inteligentă” articolului şi care au la bază o analiză banală, care nu foloseşte nimănui, are rolul de a despica firul în patru pe o temă complet neinteresantă pentru mulţi (poate chiar şi pentru presupusul analist) adăugându-i-se acea tentă personală a marcării unui eseu prin experienţe proprii, în acelaşi stil prin care un câine îşi marchează teritoriul. Acele concluzii tranşante, vecine sau rude de gradul al şaselea cu subiectul în sine care au rolul de a face cu degetul celor câteva persoane puse în acea pseudosituaţie. Rostul lipseşte, rămânând doar timpul pierdut alocat scrierii articolului în sine.

# Vangelis - Conquest of Paradise