Scrapbook

Menţionam în postul cu însemnări că voi încerca să postez măcar un post pe săptămână spre a aduce totuşi blogul la viaţă. Altfel, parcă stă pe aici degeaba, puţinii cititori aveau să creadă că i-am abandonat iar, şi de data asta definitiv. Desigur, departe de a fi o discuţie despre rating, săptămâna trecută am făcut o mică evadare la Suceava, peste weekend, chit că planurile mele au fost iniţial cu totul şi cu totul altele. În acest context, când m-am întors şi am vrut să dau cu subsemnatul pe blog, am văzut o serie de posturi rigide, reci, analitice, poate pe alocuri greu de înghiţit, matematice aproape. Contrastul dintre însemnările de moment pe care vroiam să le scriu şi cele scrise anterior era aproape izbitor.

Am ajuns, în multe circumstanţe, să observ cum omul preferă din ce în ce mai rar să zâmbească, uneori aderă la o atitudine paranoică, pesimistă, negativistă mai curând decât uneia pozitive - în relaţiile sociale. N-are rost să enunţ rostul unei atitudini pozitive pentru că pentru mulţi ar fi un adevărat semn al plictisului - e ca şi cum ai încerca să exprimi un meci de fotbal cu ajutorul integralelor. Şi totuşi, fără să ne abatem la subiect, devine din ce în ce mai normal să devenim individualişti, să ne izolăm faţă de cei din jur, şi să renunţăm să mai zâmbim - poate pentru a exclude posibiltatea unei relaţii dintre oameni dat fiind faptul că râsul este distanţa cea mai mică dintre doi oameni (cf. Victor Borge).

Să nu uităm că râsul manifestă acea ambivalenţă a condiţiei umane, şi în niciun caz o sfidare a spiritului raţional, precum s-a crezut odinioară. Cu toate acestea, la atâta vreme după infirmarea teoriei lui Platon conform căreia râsul este slut, nedemn pentru oamenii responsabili, mobili şi liberi, omenirea (pompos spus, umanitatea) tinde să reia acel principiu în braţe, inconştient totuşi. Fără a admite propriu-zis că aderă la regulă, o impun în multe locuri. Se neagă astfel un proces fiziologic, natural. Şi în ciuda acestei inhibări inutile, individul încearcă încă să caute umorul în viaţa lui, iar unde nu este - îl cumpără. Cumpără cărţi de bancuri, cărţi cu tentă amuzantă, vrea să vadă comedii. Dacă mediul social pare să îi interzică din ce în ce mai mult nevoia fiziologică de a râde, iar personalitatea-i perforată însăşi tinde spre această direcţie, atunci se caută substitute.

Abolirea seriozităţii nu e chiar soluţia, dar hai să râdem mai des, să râdem mai tare, să râdem cu poftă.

Pe aceiaşi temă: Puţin mai des? la Andrei Roşca.

#Air - [Pocket Symphony] - Alpha Beta Gaga

sau Cum să participi corect la un dialog.

Pentru a începe strict ca un eseu cu temă socială, aş putea menţiona importanţa dialogului de-a lungul vremii, şi importanţa sa acum. Însă mă refer mai degrabă la acele reguli de bun simţ, de care mulţi totuşi se reped să facă abstracţie transformând până şi cel mai simplu schimb de informaţie trivială în nimic altceva decât o falsă contradicţie. Luându-le pe rând, se poate observa, inclusiv în cadrul unor talk show-uri organizate, având ca invitaţi oameni câtuşi de puţin culţi (din când în când cel puţin) că ele se respectă într-o măsură foarte redusă, sublinierea propriului punct de vedere fiind problema principală pentru fiecare participant al dialogului, şi nu propagarea unui anumit mesaj sau unei anumite informaţii.

Şi aşa se observă prima regulă a dialogului - o regulă ce mie personal îmi aduce aminte de clasa a 6 sau a 7a, în care se menţiona clar că rostul dialogului era de a înţelege şi împărtăşi o informaţie între participanţii la dialog (cazul monologului este şi el, destul de clar - ascultătorul trebuie să înţeleagă informaţia oferită de vorbitor, şi nu trebuie să rămână confuz la ea). Dialogul nu înseamnă mai niciodată o dezbatere, sau o dispută, aşadar dialogul nu poate fi “câştigat”. Disputele derivă de cele mai multe ori dintr-o proastă propagare a mesajului de către emiţător şi o proastă înţelegere (evident) a receptorului. Un mesaj transmis incoerent, va crea confuzie, nu va fi receptat corespunzător şi deci va fi interpretat greşit de cele mai multe ori.

Într-un dialog arareori se vorbeşte mai mult decât în numele individului în cauză. Vorbitul pentru grupuri de persoane poate şi el, crea confuzie, astfel încât se pot crea argumentări, pot deriva dispute pur şi simplu mulţumită acelor procentaje incluse în discuţie. A vorbi despre x sau despre y într-un anumit context se poate face doar cu o certitudine de cel puţin 95% pentru a păstra discuţia la un nivel informativ şi pentru a nu o deriva în cu totul altceva.

Problema constantă pe care am putut-o observa de-a lungul timpului atât în dialoguri tipice, de orice fel fie în viaţa reală, fie pe sticlă, fie la radio etc este aceea a “aerului de superioritate”. Complexul de superioritate intelectuală de care suferă mulţi vorbitori poate deveni deranjant grupului. Asta pusă în alte cuvinte, nu spune decât că cei dintr-un dialog (amintindu-ne că el are rolul de a oferi informaţii, sau a face schimb) sunt toţi pe acelaşi nivel şi într-o anumită măsură sunt supuşi cu toţii aceluiaşi transfer de informaţii iar complexele de orice tip sunt inutile, ele nefâcând de cât să creeze o tensiune între membri. În monolog problema poate fi acută, vorbitorul fiind unic.

A închide o discuţie prin emiterea unor judecăţi de valoare poate crea din nou o serie de argumente pro şi contra inutile, sau pur şi simplu poate fi deranjat pentru membrii discuţiei. A fi deschis către ideile altora nu înseamnă neaparat a şi le accepta, filtrul gândirii fiind încă prezent, el având însă doar limitele mai largi. Într-un dialog, schimbul de informaţii nu se dedică niciodată celor legaţi cu ochelari de cal, ci dimpotrivă celor ce vor să-şi lărgească orizontul. Căutarea anumitor presupuneri face mai mult pentru cursul discuţiei şi pentru individ decât simpla închidere în propriile idei.

Desigur, deasupra sunt enunţate doar patru sau cinci din multele reguli care se pot găsi dialogului. Desigur că majoritatea regulilor în cauză trebuie simţite şi nu memorate ca nişte teoreme sau axiome, iar prin exerciţiu acestea devin reflexive, singura problemă rămâne că într-un cadru în care aceste reguli sunt mai degrabă încalcate decât luate în seamă, discuţiile ajung să nu mai comunice nimic şi să nu fie decât un mod de impunere al eului. Flexibilitatea la ideile noi este aproape inexistentă şi se poate vorbi uneori despre asta şi pe bloguri. Însă într-un alt post

#Pink Floyd - [The Wall] - Goodbye Blue Sky

Începusem într-unul din articolele precedente să aduc vorba tangenţial de beţia de cuvinte - m-am lipsit să adaug prea multe despre aceasta dat fiind faptul că aş fi deviat mult prea mult de la subiect. Însă, săptămâna asta, am avut ocazia să remarc o serie de beţii de cuvinte care m-a pus pe gânduri. Titlul articolului are asociat şi analiza fără sens, despre care voi scrie câteva cuvinte mai târziu, însă ţin morţiş să adaug acum că ele se leagă destul de mult.

Revenind. Beţia de cuvinte, aşa cum a fost descrisă şi de Maiorescu într-un anumit punct (notă: articolul lui Titu Maiorescu ce trata beţia de cuvinte a fost scris apropo de Revista Contemporană - Pentru alegerea exemplelor ne-a fost deajuns un singur semn patologic hotărâtor: întrebuinţarea cuvintelor pentru plăcerea sonului lor şi fără nici un respect pentru acea parte a naturei omeneşti care se numeşte inteligenţă) se manifestă exact ca orice altă beţie, şi la fel ca şi atunci, ne lovim de ea la tot pasul. Discursurile politice, cel puţin trei sferturi dintre ele, construiesc dintr-un fals, un întreg discurs pompos care are rolul de a induce ascultătorul/privitorul într-un continuu vertij apropo de adevăratul sens al celor spuse. Altfel zis, majoritatea discursurilor politice pot fi rezumate undeva la câteva rânduri seci, cu o mică sămânţă de adevăr, şi uneori şi aceea lipsă.

Bineînţeles, discursurile politice sunt doar o formă mai populară, şi la îndemâna oricui de beţie de cuvinte. O abundenţă a acestui fenomen se poate observa printre numeroşii scriitori contemporani, care se afundă în neologisme şi în cuvinte cu sens filozofic, ce în final mulţumită frecvenţei utilizării ajung să spună la fel de mult ca şi respectivele discursuri politice - nimic. Atracţia către acest tip de literatură este de cele mai multe ori un trend (în special în zilele noastre) dar şi simulează o carte orientată spre filosofie - a se vedea numeroşii autori care se chinuie a scrie cărţi cu tentă psihologico-socialo-filozofică rezultatul fiind nimic altceva decât fenomenul despre care discutam anterior. Beţia de cuvinte pare să ia încet-încet locul franţuzismelor criticate de Caragiale, şi să fie prezente printre majoritatea tinerilor marcând nimic altceva decât superficialitatea individului (revin ca într-o buclă infintă asupra superficialităţii).

Analiza fără sens se învârte în jurul aceluiaşi fenomen dat fiind faptul că pe anumite nivele, reprezintă acelaşi lucru - analiza are la bază un studiu, o cercetare, şi are rolul de a oferi anumite informaţii detaliate despre respectivul studiu. Un fenomen observat destul de des în blogosferă (şi nu numai) în ultima vreme sunt acele articole, cu tentă presupus-filosofică, ce abundă în “neologisme” folosite de cele mai multe ori în sensul lor figurat doar pentru a da o tentă mai “inteligentă” articolului şi care au la bază o analiză banală, care nu foloseşte nimănui, are rolul de a despica firul în patru pe o temă complet neinteresantă pentru mulţi (poate chiar şi pentru presupusul analist) adăugându-i-se acea tentă personală a marcării unui eseu prin experienţe proprii, în acelaşi stil prin care un câine îşi marchează teritoriul. Acele concluzii tranşante, vecine sau rude de gradul al şaselea cu subiectul în sine care au rolul de a face cu degetul celor câteva persoane puse în acea pseudosituaţie. Rostul lipseşte, rămânând doar timpul pierdut alocat scrierii articolului în sine.

# Vangelis - Conquest of Paradise

Societatea actuală nu mai permite o copilărie adevărată generaţiilor curente, şi bineînţeles a celor ce vor urma. Bineînţeles, subiectul în cadrul blogosferei, şi nu numai a fost mai mult decât discutat, însă prefer să-l trec şi aici, prin prismă proprie. Este un fapt concret că la ora actuală, copilăria nu mai era ce a fost odată, iar pentru cine se îndoieşte de acest fapt, îşi poate întreba părintele, bunicul de copilăria lor, şi deşi n-au putut beneficia de 3G, broadband, World of Warcraft, Avon şi Oriflame, BravoGirl, mp3, winamp, 5.1 surround, free p0rn şi alte asemenea, se poate delimita o diferenţă benefică în cazul lor.

Copilăria era cea infăţişată acum şi în cărţi, cu jocuri simple, cu certuri uşoare, pe o lipsă evidentă a fiţelor determinate de cine cu ce parfum se dă, cine ce sistem ultimul trăsnet/răcnet/tunet şi-a mai luat, lanţul de 3 degete Armani, şi aşa mai departe - cu alte cuvinte, tot ce determină superficialul.

E just, valorile nu descresc în importanţă de acum 30-60 de ani. Valorile nu au avut un loc stabil în frunte niciodată, iar când au avut, au creat o serie de bulversări la nivelul celor comozi, incapabili să înţeleagă necesitatea valorii în condiţia umană, sau pur şi simplu respingând-o, dată fiind exact respectiva comoditate.

Revenind însă la ce spuneam, în ciuda faptului că lucrurile nu au luat-o pe o pantă descendentă de câteva decenii nu ne încălzeşte deloc. Societatea actuală - de consum - dă naştere, precum ziceam, unor produşi hibrizi în mare parte. Nu generalizez - din fericire, există indivizi care în ciuda acestei tendinţe, se detaşează de grup, însă din nefericire aceştia sunt din ce în ce mai puţini.

Continue reading ‘Limita superioară a imaturităţii’