Scrapbook

Mă plictiseşte de fiecare dată când văd ceva de genul:

Anul 2006 va fi, pentru educaţie, un an al proiectelor, un an hotărâtor, pentru că va arăta, înainte de integrarea în Uniunea Europeană, capacitatea noastră de a atrage fonduri pe baza proiectelor. Învăţământul românesc are nevoie de acest lucru, are nevoie de banii alocaţi de Guvern, dar trebuie să dovedim că avem capacitatea de a-i obţine. Întreaga strategie pentru anul 2006, precum şi pentru perioada 2006 - 2008 a Ministerului Educaţiei şi Cercetării este orientată spre îndeplinirea criteriilor de integrare a României în Uniunea Europeană, spre satisfacerea cerinţelor de calitate şi competitivitate europene.

Asta zic in fiecare an. Partea proastă e că fiecare schimbare parcă duce sistemul de învăţământ mai la naiba decât este în prezent. Ăştia n-au funcţie de permanently offline, ci de permanently downhill. Fiecare reformă este mai idioată ca ultima, şi tot aşa.
Audio track: Mylene Farmer - L’amour N’est Rien

Bine, ăsta e un post fără poză. Lasă, nu trebuie să fie numa` blog de fotografie. Mi-am reluat nişte obiceiuri mai vechi cum ar fi lurking-ul prin bloguri. Am ales random nişte bloguri ale unor tineri indivizi. Toată lumea e în veşnic development. Se schimbă aia, se schimbă ailaltă, a fost rănit, nu se uită înapoi, o ia de la capăt, şi aşa mai departe. Nu-s cine ştie ce departe.

Întreaga idee este că blogosfera deja devine plictisitoare când toata lumea scrie despre fiecare decepţie, despre cum are de gând să o ia de la capăt la fiecare început de săptămână. E ca lăsatul de fumat. Duminică seara zici că te laşi, fumezi cât pentru tot restul vieţii, şi luni dimineaţă ori uiţi, ori amâni iar. Aşa că domnilor, mare lucru nu se schimbă niciodată când se aşează ultimatumul ăla cu “de mâine o să fiu alt om”. Pix.

If samting iz broken zen fics it. Nu douăzeci de posturi despre plânsete la ora doişpe, despre cum ascult o melodie şi-mi ţiuie urechea că-mi aminteşte de o floare care am văzut-o acum trei veri. Dar deja exagerez, evident. Sintetizând, mă duce cu gândul la o discutie simpatică pe tema fix what you`ve broke:

x - no pai fics it

y - not mai folt, şud fix itself

x - everising is ior folt, zis is not politics

Evident, n-am obiceiul să piestuiesc discuţii, dar asta mi s-a părut ceva interesant. Dar, sunt subiectivă. Cu alte cuvinte, teribilismele or fi ele specifice, dar unele sunt exagerate. Şi în orice caz sunt la fel de pointless.

Audio track: The Alan Parsons Project - Ace of Swords

Şi iete artistu se născu. În ziua de azi, toată lumea e un artist. Cel puţin unul. Ma uit din când în când la pseudofotografii care mai umplu spaţiul şi consumă oxigenul aici. Unii din ei n-au auzit de multe. Nici de modestie, e drept. Urmează concepţia de om cu bani. Am cameră => sunt artist. Exemplele variază. În speranţa în care aparatele foto >1000eur vin cu ser pentru artist integrat, atunci înţeleg. Altfel, nu.

Revenind la ce ziceam iniţial. Urmează o altă categorie de pseudofotografi (îmi cer scuze, se cred fotografi, dar mi-e greu să-i numesc asta). Cei care au prins ceva termeni de colo-colo, au auzit de paravane şi urmează a-şi face autoportrete nud, pe covor cu cearşafu` la vedere. Din seria lui “aşa e cul nene”. A, şi aia e artă. Mai sunt şi cei cu unghiurile ciudate. N-are rost să mai deschid subiectul.

Speriaţii de Photoshop, sau de termeni de specialitate sunt cei mai amuzanţi. Fanii point-and-shooting-ului în exces. Nu zic că nu poate ieşi ceva bun, dar ei sunt fotografi. “Mami, mami, zâmbeşte. O să fac artă acum!” Îmi place să cred că artistul se poate naşte, sau poate fi educat. Fiecare are în sine un artist. Total needucat în primă fază. De aia învăţăm. Impresiile de artist le lăsăm acasă până ce, cineva calificat e în stare să recunoască asta. Genii nerecunoscute sunt pretutindeni. Pe toate planurile, copii teribili ai societăţii, a căror viaţă este “sub orice critică” şi “nimeni nu-i înţelege”. Rog seriozitate. Uneori n-am unde a cere.

Unora le lipseşte un model. Altora le lipseşte doar isteţimea şi bunul simţ.

<wtf> Daca mă plictiseam… am dat peste asta

My japanese name is 松尾 Matsuo (tail of a pine tree) 泉 Izumi (fountain)

Acum ştiu ce să le zic japonezilor când trec pe la ei </wtf>