Scrapbook

În urma terminării Colecţionarului de Fowles, m-am gândit că nu ar fi o idee rea să postez o parte din “credinţele” Mirandei într-un articol mai ales când o parte din ele se regăsesc în nişte teorii d-ale mele mai vechi, iar celelalte te pun pe gânduri într-un sens bun.

1. Dacă eşti un adevărat artist, te dăruieşti artei cu toată fiinţa. Dacă reţii o parte cât de mică din tine, atunci nu eşti artist. Nu eşti ceea ce G.P. numeşte “făurar”.
2. Nu invadezi lumea. Nu trebuie să ai mici desene gata făcute sau idei preconcepute pe care să le reverşi asupra oamenilor cu scopul de a-i impresiona.
3. Din punct de vedere politic, trebuie să fii de stânga, pentru că în ciuda greşelilor lor, socialiştii sunt singurii care se interesează de soarta celorlalţi. Pentru că simt, pentru că vor cu adevărat să facă o lume mai bună.
4. Trebuie să faci întotdeauna ceva. Când crezi cu adevărat în ceva, trebuie să acţionezi. A te mulţumi să vorbeşti despre acţiune este ca şi cum te-ai lăuda dinainte cu tablourile pe care ai de gând să le pictezi. E de cel mai îngrozitor prost gust.
5. Dacă ai sentimente profunde, să nu-ţi fie ruşine să le exteriorizezi.
6. Trebuie să accepţi faptul că eşti englez. Nu să pretinzi că ai prefera să fii francez sau italian sau altceva. (Piers vorbeşte tot timpul despre bunica lui americană)
7. Dar pentru aceasta nu trebuie să ajungi la un compromis cu mediul din care provii. Amputezi tot ce este vechi în fiinţa ta, tot ce stă în calea făuririi noului din tine. Dacă provii dintr-o mahala (îmi dau seama că M şi T de acolo vin - când îşi bat joc de mahalagii o fac ca să-ţi ascundă stânjeneala) trebuie să respingi (să cauterizezi) mahalaua din tine. Dacă provii din clasa muncitoare, trebuie să cauterizezi clasa muncitoare din tine. Şi trebuie procedat la fel, indiferent din ce clasă provii, căci noţiunea de clasă socială este o noţiune primitivă şi stupidă.
8. Trebuie să urăşti orice formă de naţionalism în politică. Trebuie să urăşti în politică, în artă şi în orice altceva tot ce nu este autentic, profund şi necesar. N-ai timp de pierdut cu tâmpenii lipsite de importanţă. Trebuie să trăieşti cu seriozitate. Nu te duci la filme proaste chiar dacă te atrag, nu citeşti ziare de duzină, nu asculţi emisiuni stupide la radio. Îţi foloseşti viaţa.

Şi totuşi, câţi numai intră în categoria generaţiei-şoc, atât de strălucitoare dar nu chiar atât de imaculată. Ştearsă complet pe interior, şi cinic vorbind, cam idioată. Poate totuşi un pic violent spus, dar nu lipsit de adevăr.

Toate cele scrise mai sus au fost copiate ad-literam (cu tot cu diversele comentarii ale Mirandei) tocmai pentru a păstra ideea de bază. M-am gândit o vreme să schimb şi să le fac mai generale, dar sugerează destul de clar totuşi şi acel “în general”.

#CocoRosie - [Noah's Ark] - Armageddon

Menţionam în postul cu însemnări că voi încerca să postez măcar un post pe săptămână spre a aduce totuşi blogul la viaţă. Altfel, parcă stă pe aici degeaba, puţinii cititori aveau să creadă că i-am abandonat iar, şi de data asta definitiv. Desigur, departe de a fi o discuţie despre rating, săptămâna trecută am făcut o mică evadare la Suceava, peste weekend, chit că planurile mele au fost iniţial cu totul şi cu totul altele. În acest context, când m-am întors şi am vrut să dau cu subsemnatul pe blog, am văzut o serie de posturi rigide, reci, analitice, poate pe alocuri greu de înghiţit, matematice aproape. Contrastul dintre însemnările de moment pe care vroiam să le scriu şi cele scrise anterior era aproape izbitor.

Am ajuns, în multe circumstanţe, să observ cum omul preferă din ce în ce mai rar să zâmbească, uneori aderă la o atitudine paranoică, pesimistă, negativistă mai curând decât uneia pozitive - în relaţiile sociale. N-are rost să enunţ rostul unei atitudini pozitive pentru că pentru mulţi ar fi un adevărat semn al plictisului - e ca şi cum ai încerca să exprimi un meci de fotbal cu ajutorul integralelor. Şi totuşi, fără să ne abatem la subiect, devine din ce în ce mai normal să devenim individualişti, să ne izolăm faţă de cei din jur, şi să renunţăm să mai zâmbim - poate pentru a exclude posibiltatea unei relaţii dintre oameni dat fiind faptul că râsul este distanţa cea mai mică dintre doi oameni (cf. Victor Borge).

Să nu uităm că râsul manifestă acea ambivalenţă a condiţiei umane, şi în niciun caz o sfidare a spiritului raţional, precum s-a crezut odinioară. Cu toate acestea, la atâta vreme după infirmarea teoriei lui Platon conform căreia râsul este slut, nedemn pentru oamenii responsabili, mobili şi liberi, omenirea (pompos spus, umanitatea) tinde să reia acel principiu în braţe, inconştient totuşi. Fără a admite propriu-zis că aderă la regulă, o impun în multe locuri. Se neagă astfel un proces fiziologic, natural. Şi în ciuda acestei inhibări inutile, individul încearcă încă să caute umorul în viaţa lui, iar unde nu este - îl cumpără. Cumpără cărţi de bancuri, cărţi cu tentă amuzantă, vrea să vadă comedii. Dacă mediul social pare să îi interzică din ce în ce mai mult nevoia fiziologică de a râde, iar personalitatea-i perforată însăşi tinde spre această direcţie, atunci se caută substitute.

Abolirea seriozităţii nu e chiar soluţia, dar hai să râdem mai des, să râdem mai tare, să râdem cu poftă.

Pe aceiaşi temă: Puţin mai des? la Andrei Roşca.

#Air - [Pocket Symphony] - Alpha Beta Gaga

1. Schimb de cărţi Braşov weekendul ăsta - Ne vedem în acelaşi Cafe la Fifi, la aceiaşi oră 15.00. Probabil o să postez un reminder vineri sau sâmbătă în privinţa asta. Daţi un semn dacă sunteţi în zonă.

2. Posturi mai rare până după Paşte - nu că nu ar fi îndeajuns de rare şi acum - dar nici nu mă ajută noul proiect cu un nou program de lucru. Sper însă, măcar la un post pe săptămână.

3. În perioada 24-27 aprilie voi fi în Bucureşti, şi pe 25 mă duc în final la Plushenko cu Raluca (thanks )

4. În perioada 29 aprilie - 3 mai voi fi cam pe următorul traseu: Suceava - Vatra Dornei - Baia Mare - Sighetul Marmaţiei - Sapânţa - Satu Mare. Fără internet, din fericire, cu ocazia asta mai updatez galeria foto. Dacă sunteţi de prin zonă şi aveţi chef de vorbă, daţi un semn

5. Câteva schimbări la blog, se pot vedea cu ochiul liber. Amân pentru a z-a oară cu încă o lună apariţia propriului domeniu şi ruperea cordonului ombilical cu wordpress-ul. Mai ales cu noua lor interfaţa administrativă.

Şi cam atât.

#Edvin Marton - [Stradivarius] - Ice Symphony

Dacă semidoctul în universul culturii laice a fost cu uşurinţă definit de-a lungul eseului, în acelaşi mod poate fi definit şi în cadrul universului non-laic. În ciuda faptului că uneori ea pur şi simplu nu este văzută propriu-zis ca semidocţie ci mai curând ca devotament faţă de zeu, ea este prevăzută de fapt mult mai pregnant şi mai devastator în istorie decât în cazul anterior descris. Atât cazul cruciaţilor cât şi al inchiziţiei, alături de multe altele au fost de-a lungul istoriei simple dovezi de semidocţie amestecate cu setea de impunere şi de distrugere. Ultimele două fiind cel mai probabil mulţumită naturii animalice a omului.

Luând în considerare faptul că în ultimul secol în majoritatea statelor civilizate biserica (ea însăşi considerată lăcaş de cult - general, şi nu lăcaşul de cult al unei anumite doctrine) a asistat la o pierdere destul de mare a autorităţii asupra statului în sine mulţumită a două motive principale: iluminarea de tip raţională (marile descoperiri în legătură cu anumite întrebări fundamentale ale vieţii, formularea unor ipoteze palpabile asupra vieţii umane – i.e. Teoria lui Darwin ş.a) dar şi fragmentarea dogmatic, împrăştierea cultelor, apărând ca şi proverbialele „ciuperci după ploaie”. Absurdul face că, în ciuda pierderii autorităţii mulţumită în mare parte modului de abordare a problemei şi inflexibilităţii de cele mai multe ori nici măcar fondată, enoriaşii acelor dogme nu fac decât să se comporte apropiat modului în care se comportau în vremurile inchiziţiei şi a cruciadelor, poate doar diminuând violenţa fizică sub anumite aspecte, însă cu siguranţă nu în totalitate.

Continue reading ‘Semidocţia doar în limitele religiei’